Cine a inventat notele muzicale?

Deși cele mai vechi urme cunoscute de practică muzicală datează de acum 43.000 de ani, practicile muzicale, cum ar fi cântatul și dansul, au cu siguranță o origine mult mai veche. În ceea ce privește primele notații muzicale, găsim elemente care datează din Antichitate, chiar dacă abia începând cu Evul Mediu apar cu adevărat primele sisteme occidentale de scriere muzicală. 

Muzica s-a dezvoltat în mod diferit în diferite părți ale lumii. Sistemele de notație muzicală nu se dezvoltă în același ritm, iar unele sunt mai vechi decât altele. În China, de exemplu, sistemul 12 Lyu (un sistem de notație muzicală cu 12 note) datează din mileniul III î.Hr. 

În secolul al XIV-lea î.Hr., imnurile scrise pe tăblițe de lut în scriere cuneiformă stau, de asemenea, mărturie a primelor forme de scriere muzicală. Imnul din Ugarit (Siria de astăzi), în special, este însoțit de indicații și este considerat a fi cel mai vechi cântec cunoscut până în prezent. Au fost propuse diverse interpretări. 

Compoziții grecești antice ceva mai recente, datate în secolul al II-lea î.Hr. au fost, de asemenea, descoperite în întregime la sfârșitul secolului al XIX-lea pe peretele Trezoreriei Atenienilor (Delphi, Grecia). Ele sunt descrise ca fiind complexe, deoarece amestecă notații vocale, ritmice și instrumentale. O altă relicvă a scrierii muzicale timpurii este Cântecul lui Seikilos, o scurtă compoziție muzicală găsită pe un epitaf și datată la sfârșitul secolului al II-lea î.Hr. Acest cântec se bazează pe sistemul de notație al Greciei antice, care constă în peste 1000 de semne specifice care fac posibilă descifrarea compoziției muzicale și propunerea de interpretări.

Evul Mediu, un punct de cotitură

Deși primele elemente scrise ale muzicii datează de câteva milenii, pare dificil de clasificat și de interpretat primele notații muzicale, deoarece ele variază foarte mult de la o cultură la alta. Dar în Evul Mediu, notația muzicală a luat o adevărată turnură. 

În secolele al V-lea și al VI-lea d.Hr., Boethius (480-524), un filozof și politician latin, și-a propus să compună patru lucrări bazate pe științele din Quadrivium (în teoria antică, acestea corespund celor patru arte matematice), dintre care muzica era una dintre ele. Lucrarea sa, ”De institutione musica”, distinge trei tipuri de muzică: celestă (bazată pe armonia sferelor lui Platon, datând din jurul secolului al V-lea î.Hr.), muzica umană și muzica instrumentală. El a simplificat notația greacă veche, propunând asocierea primelor 15 litere ale alfabetului latin cu 15 note ascendente. Acest sistem de notație nu permite încă referința la note fixe, ci mai degrabă la înălțimea unei note în raport cu alta. La începutul secolului al XI-lea, numărul de litere utilizate a fost redus la șapte în Dialogus de Musica, a cărui scriere este atribuită lui Odon de Cluny, călugăr benedictin și teoretician al muzicii. Literele folosite variază de la A la G (A to G). Această denumire este încă folosită în țările vorbitoare de limba engleză și germană, cu unele variații.

Când a apărut, totuși, sistemul nostru de notație?

În secolul al XI-lea, călugărul Guido de Arezzo (992-1033) a îmbunătățit notația neumatică prin dezvoltarea sistemului de notare muzicală cu pentagramă (setul de linii orizontale care reprezintă înălțimile). În teoria muzicală de astăzi, pentagrama este formată din cinci linii orizontale și patru spații. D'Arezzo a propus sistemul de patru linii orizontale, precum și sistemul de solmizare (ut, ré, mi, fa, sol, la), inspirat de imnul Sfântului Ioan Botezătorul, scris în secolul al VIII-lea de poetul Paul Diacre (720-799)

Acest sistem de solmizare a fost cel care a dat naștere notației noastre actuale. La sfârșitul secolului al XVI-lea, a apărut nota B, care nu se afla în sistemul de solmizare propus de d'Arezzo. Adăugarea acestei note, care repetă ultimul vers al imnului Sfântului Ioan Botezătorul, este atribuită diferiților muzicieni. 

Mai târziu, începând cu secolul al XVII-lea, Ut și-a schimbat numele în Do, în principal din motive practice de pronunție, deși Ut nu a dispărut complet din vocabularul muzical, deoarece este folosit atunci când se vorbește despre "cheia Ut", de exemplu. În sfârșit, numărul de linii de pe portativ, care a variat de mai multe ori până la Renaștere, rămâne definitiv la 5.