Strănutul, un gest fiziologic aparent banal, este urmat în multe culturi de expresii de binecuvântare precum „Sănătate!”, „Noroc!”, „Dumnezeu să te binecuvânteze!”, „Gesundheit” în germană sau „Salud” în spaniolă. Aceste formule, rostite aproape instinctiv, ascund o istorie veche de mii de ani.
Originea binecuvântării după strănut
În Antichitate, strănutul era considerat un semn important. În Europa creștină, obiceiul binecuvântării după strănut a apărut în secolul VI, în timpul ciumei care decima Imperiul Roman. Papa Grigore cel Mare a decretat ca fiecare strănut să fie urmat de expresia „Dumnezeu să te binecuvânteze”, considerând că acesta era un simptom timpuriu al bolii și că binecuvântarea ar putea proteja sufletul celui afectat.
W. David Myers, profesor la Universitatea Fordham, explică: „Papa Grigore a interpretat strănutul ca pe un avertisment timpuriu al ciumei și a cerut creștinilor să răspundă cu o binecuvântare.” Astfel, acest obicei s-a răspândit și a devenit parte a vieții cotidiene. În alte culturi, expresii similare precum „Gesundheit” sau „Salud” reflectă aceeași idee: protecția divină împotriva unui pericol.
De la superstiție la politețe
Deși înțelegerea modernă a strănutului a eliminat conotațiile mistice, tradiția a rămas. În prezent, spunem „Sănătate!” sau „Noroc!” nu pentru a proteja suflete, ci pentru că este considerat un gest politicos și empatic. Sociologii îl numesc o „micro-afecțiune” – un gest mic, dar plin de grijă față de ceilalți.
Astfel, ceea ce a început ca o practică religioasă a devenit un obicei social care reflectă respect și bunătate, oferind un moment de conexiune în viața de zi cu zi.
Vezi versiune mobil