Descoperirea uluitoare a celei mai vechi hărți din lume: Legătura incredibilă cu Arca lui Noe

Această tăbliță cuneiformă *(sistem de scriere cu litere în formă de cuie săpate în piatră sau imprimate pe tăblițe de argilă, folosit de unele popoare orientale antice.), datând din secolul al VI-lea î.Hr., reprezintă o hartă aeriană a Mesopotamiei – teritoriul actual al Irakului – și ilustrează viziunea babilonienilor asupra lumii cunoscute, dar și a ceea ce se afla dincolo de granițele lor.

Descoperit în Orientul Mijlociu, artefactul a fost achiziționat de Muzeul Britanic în 1882. Deși a rămas un mister pentru mult timp, cercetătorii au reușit să completeze și să transcrie cuneiforma după ce au găsit o parte lipsă.

Tăblița conține mai multe paragrafe cuneiforme pe partea din spate și deasupra diagramei hărții, în care este descrisă crearea Pământului și ce credeau babilonienii că se afla dincolo de el.

Harta prezintă Mesopotamia înconjurată de un inel dublu, pe care scribul antic l-a numit „râul amar” – o barieră naturală ce delimita lumea cunoscută de babilonieni. În interiorul acestui inel, mici cercuri și dreptunghiuri reprezintă diverse orașe și triburi, inclusiv Babilonul, iar un alt dreptunghi simbolizează râul Eufrat.

„Această hartă circulară cuprinde întreaga lume cunoscută în care oamenii trăiau, prosperau și mureau”, a explicat Dr. Irving Finkel, curator la British Museum și expert în cuneiforme. „Însă această hartă reprezintă mai mult decât atât.”

Finkel a subliniat că tăblița oferă o fereastră către imaginația babilonianilor, care au cartografiat și ce credeau că se află dincolo de lumea lor, incluzând creaturi și ținuturi mitologice. De asemenea, tăblița face referire la o poveste familiară – versiunea babiloniană a arcei lui Noe.

Babilonienii credeau că rămășițele unei arce uriașe, construite în jurul anului 1800 î.Hr. de Utnapishtim, un personaj similar lui Noe, la ordinul unui zeu, se aflau dincolo de „râul amar”, pe un munte – același loc unde, conform Bibliei, arca lui Noe s-ar fi oprit.

„Este fascinant să observi cum povestea a rămas în esență aceeași, una ducând la cealaltă”, a concluzionat Finkel.