Eșecul lui Mario Draghi este un avertisment pentru toți progresiştii din Europa, susține un filosof italian important

Într-o vară umbrită de război în Europa, dar unde avem în continuare o pandemie, o criză de energie și a costul vieții, precum și haos din punct de vedere climatic, Italia a decis să urmeze Regatul Unit și să declanșeze un colaps guvernamental.

Mario Draghi, fostul șef al Băncii Centrale Europene, admirat internațional, nu a fost niciodată ales, dar a fost chemat în 2021 să conducă un guvern temporar de unitate națională. Acea unitate s-a încheiat săptămâna trecută.

Alți lideri europeni sunt consternați; mulți italieni sunt neîncrezători. Cabinetul Draghi a obținut cote de aprobare constant ridicate. Și în timp ce Marea Britanie pare cel puțin destinată unui minim de continuitate în ceea ce privește schimbarea liderilor conservatori, Italia, după un an și jumătate de aparentă stabilitate politică, se îndreaptă acum spre alegeri din septembrie, unde partidele de extremă dreapta, inclusiv partidul post-fascist Frații Italiei, este în topul sondajelor.

Vinovații imediati pentru prăbușirea administrației lui Draghi sunt ușor de identificat: partenerii săi de coaliție Mișcarea Cinci Stele (anti-establishment), Liga de extremă dreapta, condusă de Matteo Salvini și Forza Italia a lui Silvio Berlusconi au decis să boicoteze un vot de încredere asupra unui pachet de măsuri pentru atenuarea crizei costului vieții.

Și totuși, problema nu este atât de mult că aceste partide sunt egoiste și iresponsabile: bineînțeles că sunt, scrie filosoful în opinia sa pentru ziarul britanic. Problema este că guvernul tehnocraților, de sus în jos,  nu funcționează, iar progresiștii italieni nu au reușit să creeze o alternativă viabilă la partidele de dreapta. Doar a da vina pe ”Cinci stele” sau pe Ligă este o narațiune absurdă care riscă să devină un alibi pentru continuarea inacțiunii.

Prestigiul internațional al lui Draghi nu este o scuză pentru a ignora deficiențele abordării sale tehnocratice. Italia a fost obligată, oricum, din punct de vedere constituțional, să organizeze alegeri parlamentare până în primăvara viitoare. Înainte de aceasta, este firesc ca partidele politice care s-au unit artificial pentru a forma un guvern pentru a relansa economia post-pandemie să înceapă să-și ridice vocea pentru a stabili identități distinctive cu electoratul. Așa funcționează politica democratică: partidele reprezintă viziuni diferite asupra lumii și electoratul dorește să fie conștient de diferențe.

Draghi și-a provocat propria cădere. Din acest compromis este făcută politica. Priviți la coaliția de guvernare a Germaniei, care a fost de acord să scadă prețul gazului pentru a le face pe plac liberalilor de pe piața liberă și să asigure transport public aproape gratuit pentru a le permite și Verzilor să prezinte o victorie.

Evitarea diferențelor dintre părți nu este o modalitate de a garanta stabilitatea unui sistem. Aceasta doar pune un capac deasupra unei oale în clocot.

Astfel de explozii în democrații se numesc alegeri. Dar de ce este atât de îngrijorătoare perspectiva unei alegeri în Italia în acest moment?

Acțiunile iresponsabile ale „Cinci Stele” sau ale Ligii nu ar trebui să le ofere progresiștilor Italiei o pasă liberă. Ei nu au reușit să ofere o alternativă realistă fie la tehnocrația nealeasă democratic, fie la reacția dură a dreptei împotriva acesteia. Dacă ar exista o astfel de alternativă, perspectiva alegerilor anticipate nu ar fi atât de amenințătoare pe cât pare și comentatorii internaționali nu ar trebui să îndemne ca Draghi să primească încă șase luni, oricât de dezirabilă pare ideea.

Este prea des trecut cu vederea faptul că, în timp ce dreapta italiană este o coaliție mai mult sau mai puțin stabilă de trei partide, câmpul progresist include cel puțin trei partide liberale și trei sau patru de stânga și verzi. Relațiile dintre ele sunt departe de a fi stabile: multe dintre partidele de centru au pus un drept de veto oricărei coaliții cu „Cinci Stele”.

Enrico Letta, liderul Partidului Democrat și fost prim-ministru, a depus o muncă minuțioasă pentru a crea un front larg, cu șanse realiste de a învinge dreapta dura la alegeri. Aspirațiile lui au fost aruncate acum pe fereastră, potrivit filosofului.

Slăbiciunea progresiştilor italieni este o problemă cronică atât pentru Italia, cât şi pentru Europa. O administrație de extremă dreapta în Italia ar slăbi UE într-un moment crucial al confruntării geopolitice. Ar împuternici liderii eurosceptici precum Viktor Orbán, ar oferi speranțe altor populiști, precum Marine Le Pen, ar slăbi consensul asupra Rusiei și ar împiedica o integrare politică mai profundă cu politici comune ambițioase în materie de apărare sau energie.

Și totuși, din nou, ar trebui să ne abținem să folosim dreapta italiană ca acoperire pentru inacțiunea europeană. Chiar și cu Draghi, salutat anterior drept salvatorul monedei euro, la putere în Roma, alături de administrațiile pro-europene din Germania și Franța, UE în ansamblu s-a străduit să lucreze împreună în domenii cheie. Guvernele UE, de exemplu, nu au acceptat cererile recentei Conferințe privind Viitorul Europei, care a inclus eliminarea votului unanim – practica care blochează majoritatea procesului decizional al UE – și nu au fost capabile să elaboreze politici comune de apărare și energie, în ciuda necesităţii clare şi urgente pentru ambele.

Plângerea sfârșitului unui guvern respectat internațional în Italia nu ar trebui să ne facă să uităm aceste fapte: progresiștii italieni trebuie să construiască o alternativă serioasă la dreapta, iar UE trebuie să devină un adevărat actor politic, cu politici comune ambițioase, de dragul tuturor cetățenilor săi. Un guvern de dreapta dur în Italia înseamnă un mediu și mai puțin propice pentru progres în oricare dintre acestea.