Revizuind lineup-ul de la Glastonbury din acest an, am fost surprins de două lucruri. În primul rând, numărul mare de artiști nostalgici, de la Avril Lavigne și Keane la Sugababes și Corinne Bailey Rae. În al doilea rând, faptul că pot cânta pe de rost toate versurile celor mai mari hituri ale lor – deși nu le-am ascultat de ani de zile.
Trebuie să menționez că am o înțelegere slabă a tonalității – și o memorie destul de proastă. Amintirile despre vacanțe întregi, cărțile pe care le-am citit și chiar conversațiile de despărțire s-au pierdut în sită creierului meu, într-un bazin fără fund al uitării, fără șanse de a fi găsite din nou, scrie The Independent.
Desigur, nu sunt singurul care își poate aminti muzica mai bine decât orice altceva. Până în prezent, prietenii mei pot și vor cânta fiecare cuvânt din hitul din 2004 al Natasha Bedingfield, „Unwritten”, în timpul unei călătorii lungi cu mașina. Și bunica mea, care are Alzheimer, poate fi auzită fredonând melodii de dragoste din anii '50, chiar dacă se luptă să-și recunoască nepoții. Deci, ce e atât de special la muzică?
În parte, este vorba despre „pură familiaritate”, explică Kelly Jakubowski, profesor asociat la departamentul de muzică al Universității Durham. „Ascultăm aceeași muzică iar și iar, de multe ori mai mult decât citim aceeași carte sau vizionăm același film. Această supraexpunere extremă la aceeași melodie de multe ori poate întări urma memoriei.” Și chiar dacă am ascultat ultima dată o melodie acum 20 de ani, probabil am pus-o pe repet la acea vreme. Acest efect de repetare se aplică, din păcate, și în cazul versurilor greșite. Dacă, atunci când asculți Abba, ai cântat „feel the beat on the tangerine” de suficiente ori, vei găsi aproape imposibil să ajungi la versul corect: „Feel the beat on the tambourine.”
Un alt factor pentru care melodiile sunt atât de memorabile este „emoționalitatea” muzicii. „Cercetările în psihologie arată că lucrurile emoționale sunt amintite mai bine decât lucrurile neemoționale,” spune Jakubowski. Nu este vorba doar de emoțiile pe care muzica le exprimă – de la melancolia dureroasă a lui Jeff Buckley la energia galvanizantă a Arethei Franklin – ci și de emoțiile profunde pe care le avem în răspuns la muzică, sau de situațiile care o înconjoară, cum ar fi o înmormântare sau o petrecere. „Procesarea emoțională mai profundă a unui stimul facilitează, de asemenea, codificarea mai profundă în minte,” adaugă Jakubowski. Prin aceasta, ea înseamnă că, cu cât este mai memorabilă situația, cu atât este mai probabil să îți amintești melodia care se cânta în fundal.
În 2020, un videoclip a devenit viral cu o fostă balerină care se lumina și își flutura brațele la auzul unei melodii din „Lacul Lebedelor” de Ceaikovski. La începutul acestui an, bunica mea mi-a strâns mâna și a cântat încet fiecare cuvânt din „Someone to Watch Over Me” de Ella Fitzgerald în timp ce se cânta la înmormântarea bunicului meu. Dar, pe măsură ce am ieșit din ceremonie, ea a devenit confuză că soțul ei de șase decenii nu mergea lângă ea și s-a uitat înapoi prin uși, întrebându-mă unde este.
Sarah Metcalfe, care conduce campania Music for Dementia, a asistat la multe momente de acest fel cu suferinzii de demență. „Pentru persoanele care nu au vorbit de mult timp, de săptămâni sau luni, poți găsi melodia potrivită și ei vor începe brusc să cânte,” spune ea, „și asta poate fi foarte puternic pentru familii, deoarece abilitățile pe care le credeau pierdute revin brusc.”
Nu orice melodie va avea acest efect. Jakubowski explică că cele mai puternice amintiri legate de muzică – și de orice altceva – provin dintr-o anumită perioadă a vieții noastre, numită „bump-ul reminiscenței.” „Se întinde de la aproximativ 10 la 30 de ani, în funcție de studiul pe care îl citezi,” spune ea. „Dacă întrebi un adult în vârstă, ‘Care sunt cele mai importante amintiri din viața ta?’, sau le dai indicii aleatorii, cum ar fi ‘măr’, ‘doctor’, ‘masă’, și îi rogi să se gândească la o amintire, ei vor aminti disproporționat amintiri din acea perioadă a bump-ului reminiscenței. Parțial, acest lucru ar putea fi un lucru biologic – că de fapt codificăm mai bine amintirile în acea perioadă, deoarece este perioada optimă de funcționare a creierului nostru. Dar este, de asemenea, o perioadă cheie în formarea identității noastre, când devenim persoanele care suntem.”
Muzica are capacitatea de a debloca alte amintiri, indiferent cât de mici. De la o vârstă fragedă, am folosit muzica ca dispozitiv mnemonic: pentru a învăța alfabetul, a enumera statele SUA sau a ne aminti câte zile sunt în fiecare lună a anului. La sfârșitul vieții noastre, dacă ne pierdem memoria, este posibil să ne întoarcem la aceste tehnici – persoanelor cu demență li se cântă uneori muzică cu melodia unei melodii familiare, cum ar fi „Twinkle, Twinkle, Little Star”, dar cu versuri noi specifice rutinei lor de dimineață: spălatul pe păr, periatul dinților, îmbrăcarea.
Aceasta mă face să mă întreb ce fel de amintiri vor apărea când ascult „Complicated” de Avril Lavigne – coloana sonoră a tinereții mele. O pun. Imediat, sunt transportat înapoi la vârsta de 10 ani, ținând CD-ul în mâini și uitându-mă la această fată neclară și grunge pe coperta albumului Let Go. Versurile îmi sunt pe limbă („I see the way you’re/ Actin’ like you’re somebody else, gets me frustrated”) și îmi amintesc exact cum îmi imaginam cum ar fi să fiu într-o relație tumultuoasă în viitor – cu un băiat adevărat. Tapetul turcoaz al camerei mele licărește în amintirea mea. Pielea de găină.
Vezi versiune mobil