Originea numelor județelor din România și rădăcinile acestora

ALBA

Denumirea actuală a judeţului este direct legată de prima atestare la 1097. Atunci este pomenit primul comite, care avea atribuţii administrative şi dincolo de Cetatea din actualul oraş Alba Iulia.

Primele menţiuni ne parvin, potrivit cercetătorilor, de la slavi, care au descoperit, între secolele VI-X, fostul castru roman de la Apulum. Potrivit cercetătorului Ana Dumitran de la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia, la scurt timp după descoperirea castrului, slavii nu au mai folosit termenul de „Apulum“. A fost înlocuit cu cel de „Belgrad“, în slavona „oficială“ de azi, cu sensul de „Oraşul“ sau „Cetatea Albă“. Nicolae Iorga aprecia că „Belgradul fiind un «grad», o cetate în fiinţă, arăta tocmai existenta zidurilor, care fiind de piatră, erau si aici, (...), albe“.

ARAD

Prima atestare documentară a Aradului a fost în secolul XI, în jurul anului 1080. Iniţial, a avut numele cavalerului Orod, după care a primit o uşoară modificare, ajungând „Arad”. Aflaţi mai multe despre istoria zonei!

ARGEŞ

Denumirea provine, se pare, de pe vremea dacilor, de la numele râului căruia i se spunea Argessos, probabil însemnând „strălucitor“.

BACĂU

Etimologia cuvântului Bacău, ce dă numele oraşului şi judeţului, este incertă. Lingviştii apreciază că pot fi mai multe posibilităţi: numele unui conducător local Bako, de la bobiţele de strugure (bacă) sau chiar de la zeul Bachus.

BIHOR

Etimologia este incertă, probabil provine din sârbeşte (vihor - volbură), dar e posibilă şi o etimologie traco-dacică, după numele cetăţii „Biharea” (bi însemnând doi şi harati - a lua, a duce), posibil cu sens de două posesiuni.

BISTRIŢA

Etimologia este incertă. Una din variante de provenienţă ar fi de la râul Bistriţa, denumire de origine slavonă care înseamnă „apă repede“.

BOTOŞANI

Numele este legat de evenimentele din anul 1439 când „au venit tatarii şi au prădat şi arsu târgul Botoşanii“. Potrivit cercetătorilor, denumirea se trage de la un boier pe nume Botaş, care a trăit pe aceste meleaguri. De altfel, cea mai veche pecete cunoscuta până acum, a Botoşaniului care avea drept marca un păun cu coada răsfirată, poartă inscripţia "Pecetea târgului Botaş".

BRAŞOV

Unii istorici spun că Braşovul a fost numit după un râu cu acelaşi nume. Fluvium Brassou este, într-adevăr, atestat într-un document din 1360. Chiar cronicarul şcheian Radu Tempea afirma că „Braşovul s-a numit pe numele apei ce-i zice Braşovia”.

Alţi cercetători spun că numele derivă de la cetatea Brasovia de pe Tâmpa, ideea fiind propusă în 1874 de profesorul F. Philippi şi reluată în 1928 de G. Treiber şi E. Jekelius. Astfel, ei localizează Braşovul iniţial în cetatea de pe Tâmpa, de unde s-ar fi transmis mai apoi aşezării din vale.

BRĂILA

Este vorba despre un toponim clar de origine autohtonă, cu toate confuziile mai mult sau mai puţin intenţionate care au circulat în anumite perioade. El provine dintr-un toponim asemănător cu toponimele tracice sud-dunărene ca Bragylor-Bragiola în care gi se va transforma în i. Astfel s-a ajuns la numele proprii în primul rând de Brăila asemănător cu Chitilă-Chitila, Bănilă-Bănila. Este tipic românesc fiind atestat documentar încă din evul mediu ca nume personal.

În unele lucrări s-au menţionat formele de limbă greacă Proilaba, de limbă slavă ca Proilava, de limbă turcă, ca Ibraila şi alte forme ca Brilaga sau Braylaum. Vechii istorici atribuie numelui o origine indo-europeană, bhreg însemnând pisc vertical cu referire clară asupra poziţiei geografice a oraşului, mai precis asupra malului înalt, adică a piscului sau versantului vertical ce sare în ochi privit din amonte, adică de călătorul ce vine din Galaţi pe Dunăre, de aici şi celălalt nume existent de "Piscul Brăilei", acordat oraşului în trecut.

BUCUREŞTI

Istoria Bucureştiului porneşte, conform izvoarelor istorice, de la stâna ciobanului Bucur, care, dorind să se apere de otomani, îşi clădeşte pe malul Dâmboviţei o cetate şi o biserică. Câteva sute de ani mai târziu, datorită creşterii economice şi demografice a populaţiei din acea vreme, devine cetatea de scaun a domnitorului Tării Româneşti.

BUZĂU

Numele ”Buzău”, după istoricul Vasile Pârvan, îşi are originea în radicalul tracic "Buze". Plecând de la forma grecească Μουσεος (Mouseos), Vasile Pârvan considera că numele Buzăului vine de la forma tracică Bouzeos, transcris greşit (Μπ se pronunţă B în greceşte, ori în textul antic a fost omis π). A emis ipoteza că denumirea derivă din radicalul trac Buzes, la care s-a adăugat sufixul -eu, formă a vechiului -aios (greco-latin).

CARAŞ-SEVERIN

Unele etimologii susţin că numele Caraş provine din cuvântul sârbo-croat kraş, ceea ce înseamnă zonă calcaroasă. Alţii spun că vine de la râul Caraş. În limba turcă – kara, înseamnă negru.

CĂLĂRAŞI

Primele urme ale unei aşezări omeneşti pe locul actualului municipiu Călăraşi datează din neolitic, aşa cum o dovedesc descoperirile arheologice specifice culturilor Hamangia, Boian şi Gumelniţa. Vechea denumire a municipiului Călăraşi este Lichireşti. Numele provine, aşa cum afirma primul istoric al urbei, Pompei Samarian, de la hramul primului lăcaş de cult creştin, ridicat aici, cu mult înainte de 1630.

CLUJ

Numele de Cluj provine din latinescul Castrum Clus, folosit pentru întâia oară în secolul al XII-lea pentru a numi Cetatea Clujului. Cuvântul latin clusa înseamnă închis (în italiană chiuso) şi se referă la situarea Clujului într-un loc închis, înconjurat de dealuri. Echivalentul german, Klause, este păstrat în denumirea Klausenburg. O localitate şi o regiune cu numele Klausen (în italiană Chiusa) există şi în Tirolul de Sud.

CONSTANŢA

Naşul Constanţei a fost marele împărat bizantin Constantin cel Mare (306-337). Sub stăpânirea romană, vechea cetate grecească Tomis de la malul mării a primit numele Constantiana (Constanţia), după sora domnitorului. De altfel, Constantin cel Mare şi-a botezat după el 4 dintre cei 6 copii. Cele două fiice ale sale au fost numite Constantiana şi Helena (după mama împăratului).

COVASNA

Provenienţă posibilă: de la cuvântul slavon Cvaz (acrişor, referitor la gustul apelor minerale din zonă).

DÂMBOVIŢA

Numele provine, posibil, de la râul Dâmboviţa, format din cuvântul dâmb + sufix -iţa, dar particula -ov ar putea arăta o origine slavonă.

DOLJ

Numele provine de la cuvântul slav „dolu“, care înseamnă „vale“.

GALAŢI

Există o multitudine de teorii formulate prin care s-a încercat stabilirea provenienţei numelui. Ipoteza avansată de regretatul istoric gălăţean Paul Păltânea este acceptată ca fiind cea mai plauzibilă. Astfel, numelui de Galaţi i se atribuie o origine celtică, acceptată de mulţi istorici mari precum Cezar Bolliac, Ion Ghica, Ion Heliade Rădulescu. În schimb, Nicolae Iorga a legat etimologia denumirii de migraţia celţilor.

GIURGIU

Dacă majoritatea locuitorilor cred că numele de Giurgiu înseamnă „Gheorghe” şi provine din limba italiană, intelectualii susţin că nu există nicio dovadă în acest sens.

Ideea că Giurgiu ar avea o denumire cu rezonanţă italiană a fost lansată în secolul XIX, fiind preluată inclusiv de istoricul Nicolae Iorga. Se spunea că Giurgiu ar fi fost fondat de genovezi, care i-ar fi dat numele de San Giorgio („Sfântul Gheorghe”) după protectorul actualului oraş italian Genova.

Muzeograful Mircea Alexa susţine că nu există nicio dovadă scrisă care să confirme faptul că Giurgiu ar proveni de la San Giorgio, afirmând că ideea a fost avansată într-o perioadă romantică, mai mult prin imaginaţie şi nicidecum pe un fundament istoric. Un alt scenariu indică faptul că Giurgiu provine de la numele unui cioban care ar fi avut o turmă de oi în zonă însă aceasta n-ar fi decât o legendă.

GORJ

Provine de la cuvântul slav gora (munte) şi râul Jiu („Jiul de munte”).

HARGHITA

Etimologie posibilă: din har ("deal" sau "munte" în limbile semitice şi turcice).

HUNEDOARA

Există tendinţa de a crede că judeţul Hunedoara vine de la numele lui Iancu de Hunedoara, a cărui familie stăpâneşte cetatea din secolul al XV-lea. Nici vorbă, numele este mult mai vechi. Etimologia numelui provine dintr-un nume propriu maghiar, Hunyad.

El este compus din atopronimul Hunyad la care care este alăturat “vár”, ceea ce înseamnă cetate în limba maghiară. Este asemănător cu exemplul Timişoara, care în maghiară se numeşte Temesvar. Aşa se naşte Hunedoara, din Hunyadvár. Comitatul Hunedoara a fost înfiinţat în Evul Mediu. Prima atestare oficială apare în 1256 într-o dijmă papală, sub numele Hungnod.

IALOMIŢA

Denumirea provine de la râul Ialomiţa şi are o origine slavonă, de la „ialov“ = „pustiu“.

IAŞI

Istoricii au diferite teorii referitoare la originea numelui "Iaşi". Unii afirmă că acesta şi-ar găsi sorgintea într-un trib sarmat, Iazigii, menţionaţi de poetul Ovidiu "Ipse vides onerata ferox ut ducata Iasyx/ Per media Istri plaustra bubulcus aquas" şi "Jazyges et Colchi Metereaque turba Getaque/ Danubii mediis vix prohibentur aquis".

O altă explicaţie ar fi că numele are originea în tribul alanic al Iasilor, atât Iazigii cât şi Alanii fiind două ramuri ale Sarmaţiolr. De asemenea, în limbile sanskrită şi hindi, care au origine comună cu limba sarmaţilor, "yash" înseamnă "faimă".

MARAMUREŞ

Una din teoriile plauzibile este că denumirea judeţului se trage de la numele a două râuri importante: Mara şi Mureş. Cu toate acestea, această variantă a fost combătută de-a lungul anilor de diferiţi istorici care au arătat că distanţa dintre cele două râuri este mult prea mare pentru ca această teorie să fie luată în calcul.

MEHEDINŢI

Conform istoricului Bogdan Petriceicu Haşdeu, în „Istoria Critică a Românilor”, numele de Mehedinţi vine de la Mehedinski, un termen slav desemnând teritoriul din jurul oraşului Mehadia, oraş aflat pe teritoriul judeţului vecin Caraş Severin, la graniţa cu Mehedinţiul.

MUREŞ

Râul Mureş este cel mai mare râu şi principalul colector din bazinul Transilvaniei. De la intrarea în judeţul nostru, la Ciobotani şi până la ieşire, în Cheţani, râul străbate o distanţă de 180 de kilometri.Provenind din latinul Maris, un nume de fată care înseamnă ”a mării”, Mureşul se bucură de o bogată istorie cu caracter religios.

De altfel, expresia latină ”stella maris” (steaua mării) face referire la Fecioara Maria. Romanii considerau că apa râului este una extrem de bogată, dătătoare de viaţă şi astfel i-au acordat o importanţă aproape religioasă.

NEAMŢ

Ilie Minea (1943) (susţinut de lingvişti şi istorici: Al. Lepadatu, N. Iorga, R. Rosetti, N. Constantinescu, N. Grigoras, Ghe. Cojoc, V. Vataseanu, D. Constantinescu, C. Turcu), consideră toponimul Neamţ de origine slavă, de la termenul nemetic, care înseamnă liniştit sau tăcut, definind caracteristicile zonei şi ale râului principal.

OLT

Istoria numelui judeţului Olt este una relativ simplă, în sensul că provine chiar de la râul ce-i străbate teritoriul. Denumirea oficială de “Olt” pentru suprafaţa administrativ-teritorială a fost însă folosită pentru prima dată în anul 1500, de către domnitorul de atunci al Ţării Româneşti, Radu cel Mare (sau “cel Frumos”, domnitor între 1495-1508, n.a.).

PRAHOVA

Judeţul şi-a luat numele de la un fenomen care se produce pe apă.Râul Prahova a fost mai întâi Prahoviţa, un diminutiv care provine din slavul „prah“, în româneşte praf. Nu este vorba, însă, despre praful propriu-zis, ci despre o metaforă care se referea la apa care, în cădere, se transforma în picături mărunte, asemănătoare firelor de praf.

SATU MARE

Numele este un derivat de la Sătmar, care, la rândul lui, provine de la numele Zothmar, căpetenia coloniştilor germani aduşi de regina Gisella în secolul al XI-lea.

SĂLAJ

Originea numelui judeţului Sălaj, nestabilită deocamdată cu exactitate, pare să aibă legătură cu "vinul negru, roşu" (zilai, în limba dacă) produs aici de strămoşi noştri daci, dar sunt voci, chiar mai multe, că ar proveni din latinescul "silva", care înseamnă pădure, şi s-ar datora, astfel, suprafeţelor mari împădurite existente aici cândva.

SIBIU

Istoricii spun că numele judeţului vine din latinescul Cibiensis – Cibinium, iar denumirea judeţului are aproape 1.000 de ani. Judeţul a preluat actualul nume după marea unire din 1918. ”Denumirea are aproape 1.000 de ani. Vine din latină, pentru că prima atestare a Sibiului a fost în 1191 – prepozitura Cibiensis. Din Cibiensis – Cibinium a venit Sibiu, iar judeţul a preluat numele după marea unire din 1918. Sibiul, în germană, maghiară şi română a avut altă denumire – Hermannstadt, Szeben, Sibiu, iar asta arată că existau populaţii bine definite, care s-au raportat distinct faţă de oraş în sine”, explică istoricul Răzvan Pop.

SUCEAVA

Simion Dascălul în „Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron Vodă“, spune: "Suceava scrie (Grigore Ureche) că o au descălecat nişte cojocari unguréşti, ce să chiamă pre limba lor suci, iar Suceava pre limba ungurească să chiamă Cojocărie." Numele se compune din maghiarul "szűcs" (pronunţat: "suci"), în traducere "cojocar", "suci" + sufixul slavo-român "–eavă", rezultând "cojocărie" (în maghiară "szűcsség"). Originea slavă, bulgară sau română a sufixului "–eavă" prezent în cuvintele gâlceavă, iznoavă, ispravă, este dezbătută şi astăzi.

A doua teorie spune că nume provine de la râul Suceava, a cărui denumire vine din românescul "soc" (specie de arbuşti), articulat "socea" + sufixul slav "–va" (prezent şi în "Moldova"). Această etimologie este problematică, fiindcă forma articulată a substantivului "soc" este "socul", nu "socea".

TELEORMAN

Numele judeţului Teleorman ar putea să aibă sensul de pădure nebună. Acest nume provine din limba turcă de la cuvintele ”deli orman”. Vechea Pădure nebună de odinioară s-a păstrat până pe data de 17 iunie 2010 atunci când a fost scos din rădăcini, în urma unei furtuni, în nordul judeţului, în satul Plopii Slăviteşti, cel mai bătrân stejar din ţară.

TIMIŞ

Numele judeţului provine de la denumirea râului Timiş. Conform dicţionarui etimologic al lui Kiss Lajos, probabil că numele râului vine din limba dacă: thibh-isjo (în traducere mlaştinos). La sosirea slavilor de nord, acest cuvânt a fost folosit ca şi Tamiş. Acesta a fost preluat de maghiari prin Temes, ne germani prin Temesch şi de români prin Timiş. În perioada romană Timişul a fost numit Tibisis sau Tibiscus.

TULCEA

Cea mai veche atestare documentară în care apare pentru prima dată numele de Tulcea (Tulça) apare într-un registru vamal otoman din anul 1506 în care este oraşul este menţionat ca „fiind un important centru în comerţul de tranzit“.
Au circulat mai multe variante privind toponimia oraşului Tulcea. Elementul comun al tuturor variantelor este finalul cuvântului, „CEA“, terminaţie specific turcească (ca în cazul Isaccea).

Dr. Aurel Stănică, specialist al Institutului de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea, spune că, în final, cea mai cunoscută variantă rămâne cea a lui Nicolae Iorga, conform căreia Tulcea ar însemna „dealul de cărămidă“.

VASLUI

După lingvistul Alexandru Philippide, originea denumirii „Vaslui“ este o dobândire de origine cumană. Există, desigur, şi alte ipoteze, dar cea a lui Philippide e considerată a fi cea mai aproape de adevăr. Rădăcina „vas“ ar însemna „zonă împădurită“, deci Vasluiul însemna pentru cumani „râul care curge între păduri“. Putem gândi, în concluzie, la o formaţie statală cumano-română care ar fi existat până la marea invazie tătară din 1241.

Atestarea în scris a denumirii „Vaslui“ este mai târzie. Plecând de la o însemnare a călătorului polonez Macije Strykowsci, Gheorghe Ghibănescu a considerat că Vasluiul este atestat în 1375. Este vorba, însă, de o falsă interpretare demonstrată de mai mulţi istorici păstrată, din păcate, în unele documente oficiale, inclusiv pe o placă de marmură la intrarea în instituţia Consiliului Judeţean.

VÂLCEA

Există două variante de explicare a etimologiei. Numele provine fie din cuvântul slav „vâlk“ (lup), fie din latinescul „vallicella“ (vâlcea - vale îngustă).

VRANCEA

Numele dat judeţului Vrancea datează de la data de 2 iulie 1431, atestat documentar sub forma „Varancha”, denumire de origine traco-dacică. Potrivit istoricului focşănean Cezar Cherchiu, care a studiat în arhive despre istoria judeţului, denumirea de Vrancea datează de la 1431, arată adevărul.