Sorin Berilă: Sunt românii anti-occidentali?

Dintr-o anumită perspectivă, societatea noastră actuală, occidentală, euro-atlantică, „Occidentul Colectiv” reprezintă apogeul dezvoltării civilizației umane, împlinind cele mai intime, dar și generale nevoi materiale și asigurând o bunăstare medie, cu mult peste ce a fost vreodată întâlnit în istorie. Și totuși, această bunăstare, această împlinire nu numai a unor nevoi, ci și a unor pofte, este departe de a asigura și o împlinire spirituală, o pace lăuntrică și o armonie, așa cum am fi fost tentați să credem pe baza unei deducții logice, a unui raționament care să plece de la premize pur economice, spune scriitorul Sorin Berilă.

Râmânând în tabăra perdanților după al doilea război mondial (cu toate că l-a terminat de partea învingătorilor), abandonată, România a trecut prin purgatoriul celor aproape cinci decenii de regim comunist, cu ochii spre Occidentul de care se simțea legată instituțional, prin prisma istoriei moderne, dar mai cu seamă prin cultură și prin valorile pe care le împărtășea[i]. „Las’, că vin americanii și ne scapă de comuniști”, a devenit nu numai un slogan, ci și un crez care a însuflețit primele generații care au trăit sub călcâiul de fier al Moloh-ului de la Răsărit. Această ardoare s-a mai domolit în anii ‘70, pe de o parte din cauza epuizării energiei și a convingerii că regimul comunist era înșurubat aici pe vecie, pe de alta datorită relativei bunăstări și stabilități pe care guvernarea a reușit să le asigure, reizbucnind însă cu forță în deceniul următor. Cunoscuți și ca „Obsedantul Deceniu”, anii ‘80 s-au aflat sub semnul unei crizei profunde și a lipsurilor de tot felul, aducând pe români la exasperare.

Prăbușirea sistemului comunist și trecerea la o nouă alcătuire politică și economică a societății, alături de o reorientare a alianțelor, inclusiv militare, a însemnat că România a început să cunoască realitățile Țării de Smarald din interior. Anii ‘90 au adus, pe lângă schimbarea instituțiilor și a realităților politice, și o abundență de produse, la care românii doar visaseră până atunci: de la portocale, banane, Coca Cola și gumă de mestecat, până la blugi, televizoare color și chiar autoturisme străine, e drept că pentru început, doar second-hand, de obicei niște epave ruginite. În toată această perioadă, imaginea românilor în fața occidentalilor a fost extrem de pozitivă, din cel puțin două motive: pe de o parte, aceștia erau percepuți ca cei ce veneau să ne fie parteneri, spre deosebire de sovietici, văzuți ca jefuitori, oprimatori și cvasi-ocupanți; pe de alta, erau beneficiarii unei percepții exagerat-pozitive, profund gravată în mentalul colectiv, aproape subconștient, care îi privea ca pe niște spirite pure, altruiste, generoase și optimiste, pline de curaj și benevolență.

Această percepție s-a menținut nefisurată, până spre sfârșitul anilor ‘90, mai precis până în anul 1999, când NATO, la inițiativa Statelor Unite, a pornit o campanie de bombardamente aeriene împotriva Serbiei, pentru a o forța să accepte secesiunea provinciei Kosovo. Războiul aerian pe scară largă, declanșat de un adversar infinit mai puternic asupra unui stat mult mai slab, care nu provocase și nu adusese în mod direct atingere intereselor statelor occidentale, faptul că România, candidată la statutul de membru NATO, a fost obligată să-și deschidă spațiul aerian pentru aeronavele Alianței, deși în decursul istoriei sale a avut cu Iugoslavia, în comparație cu ceilalți vecini, cea mai bună relație, în fine, bombardamentele nediscriminatorii împotriva unei populații civile și asupra infrastructurii critice, au făcut ca, pentru prima dată, încrederea, la nivelul percepției publice, în bunăvoința, moralitatea și justețea acțiunilor Occidentului să fie pusă sub semnul întrebării.

Primul deceniu al anilor 2000 a adus cu sine, pe lângă admiterea noastră în organismele și structurile euro-atlantice: NATO (29 martie 2004) și Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007) și privatizarea – în beneficiul investitorilor occidentali – unor întreprinderi românești strategice: Sidex Galați, Petrom (devenit mai apoi OMV Petrom), a băncilor (BCR, BRD, etc), a regiilor de utilități publice (apă, gaz, canalizare, transportul și distribuția energiei electrice), vânzarea (în fapt cedarea) resursele subsolului[ii], ca și impunerea unor contracte cel puțin dubioase, din care statul român a ieșit total în pierdere: contractul Bechtel, contractul EADS și altele. Toate aceste afaceri păguboase – cu știrea și sprijinul unor factori politici românești de decizie, ce au fost mituiți cu neînsemnate firimituri – încheiate la presiunea FMI, a Băncii Mondiale și a unor organisme europene, au însemnat preluarea unor active aparent neperformante la momentul semnării contractului, dar care, ca prin farmec au îmbogățit noii proprietari, fără excepție. Din nou, percepția publică a fost de consternare și chiar de revoltă: sute de mii, dacă nu milioane, de români au rămas fără loc de muncă, îndreptându-se către ofertele generoase de culegător de căpșuni sau sparanghel în Spania, Italia sau Germania, întreprinderile vândute fie au devenit profitabile (Petrom), fie au fost tăiate și vândute ca fier vechi, înzecind sau chiar însutind investiția inițială, resursele naturale: gaz, petrol, lemn, au fost exploatate temeinic în beneficiul companiilor străine, statul român mulțumindu-se cu redevențe derizorii. Toate aceste manopere au întărit în ochii românilor imaginea unei țări jefuite „cu legea în mână”, ajunsă o colonie nu atât prin corupția și complicitatea oamenilor politici români, puși să apere interesele naționale și cumpărați „la bucată”, cât mai ales prin presiunile și acțiunile exercitate de organismele și politicienii europeni și americani. Românul de rând nu vedea o colaborare comercială între doi parteneri egali și corecți, ci o spoliere a avuției naționale săvârșită de state care-și urmăreau strict interesele, fără a introduce în ecuație și statul român.

Următoarea etapă, începută aproximativ în 2009, a marcat asaltul instituțiilor statului, prin DNA și Parchetul General, asupra oamenilor de afaceri români. Deoarece în cazul firmelor multinaționale, ori a oamenilor de afaceri importanți occidentali nu se manifesta aceeași rigoare, opinia publică din România a perceput această acțiune ca încă o imixtiune a Factorului Extern, prin instituțiile statului, în viața economică și socială autohtonă. Acest fapt a fost întărit de susținerea aproape fățișă a lui Traian Băsescu cu ocazia Referendumului pentru suspendarea sa din 2012.

Cedarea suveranității s-a desfășurat într-un ritm din ce în ce mai accelerat, fiind asumată deschis, atât de Traian Băsescu, cât mai ales de Klaus Iohannis, care a declarat cu cinism că „România este un stat eșuat”(sic!).

Războiul declanșat în februarie 2022 de Federația Rusă împotriva Ucrainei a relevat încă o dată deplina subordonare a decidenților din România față de politica aliaților noștri occidentali, chiar și atunci când această politică se afla în flagrantă contradicție cu interesele imediate sau strategice ale națiunii noastre. Ignorarea modului odios în care sunt tratați vorbitorii de limbă română din regiunea Bucovinei de Nord și a sudului Basarabiei de către regimul de la Kiev, în contradicție flagrantă cu tratamentul de care se bucură în România minoritatea ucrainienă, punerea la dispoziție a infrastructurii rutiere, feroviare și a capacității de depozitare pentru cerealele ucrainiene, distorsiunea severă pe care aceste cereale (pătrunse fără taxe vamale) au produs-o pe piața internă românească, creând grave prejudicii producătorilor autohtoni, modul agresiv, abuziv și disprețuitor în care au acționat autoritățile ucrainiene în chestiunea Canalului Bîstroe și reacția de complezență a autorităților noastre, evident impusă din afară, toate acestea au sporit sentimentul de amărăciune, lăsând un gust amar românilor, care se simt din nou folosiți, fără să aibă nici un beneficiu. La toate acestea se adaugă sentimentul tot mai răspândit, că România este târâtă fără voie într-un conflict care nu este al ei, și aceasta împotriva voinței covârșitoare a populației.

Dar subiectul cel mai sensibil, care se adresează segmentului intim din viața cetățenilor, este cel prin care se încearcă dislocarea sistemului de valori și tradiții și înlocuirea acestora cu un set de import, ce se încearcă a se transplanta direct în sufletul românului. Atacate sunt religia și națiunea, obiceiurile și tradițiile, familia și stilul de viață.

Religia creștină a fost folosită în Occident ca vehicul ideologic de expansiune și dominare, însă în Răsărit, mai ales în Țările Române, aceasta a fost cu predilecție un instrument de apărare și menținere a ființei naționale. De aceea, religia este văzută la noi ca un ultim reazăm, capabil să apere și să mențină unitatea națională, iar acesta este și motivul pentru care este atacată pe toate căile, prin mass-media și vocile progresiste de la noi.

Printr-o pleiadă de asociații sau fundații, finanțate generos din străinătate, se încearcă dezlocuirea acestor valori și tradiții și transplantarea altora de import, percepute însă ca bizare și neromânești.

Occidentul nu a înțeles nimic din căderea lui Nicolae Ceaușescu, pe care totuși a urmărit-o, a determinat-o și a supervizat-o. Într-adevăr, una din cauzele principale și decisive a fost discrepanța majoră, flagrantă și în cele din urmă insultătoare, dintre propaganda oficială a regimului, împănată și împăunată cu realizări mărețe și epocale, care însă nu se regăseau deloc în bunăstarea românului de rând și nici nu-i umpleau farfuria. În mod similar, discrepanța la care suntem astăzi martori muți, însă nu orbi și nici surzi, dintre idealurile și valorile morale pe care le promovează propaganda oficială: egalitate, democrație, prosperitate, justiție și realitatea văzută, simțită și pipăită de orice om cu o minimă cultură, care se informează și are bun-simț, ne arată o altă imagine, de multe ori aproape diametral opusă.

În același timp, la nivel mondial, situații similare sunt judecate și încadrate diferit, în funcție de interese, în ciuda invocării moralității ca bază și unic criteriu în judecarea oricăror acțiuni. Dubla măsură există și se aplică nestingherit.

Acest standard elastic și vag nu face decât să sporească sentimentul de iritare al românilor care se simt mințiți în față și luați de proști.

În România nu există încă un sentiment majoritar anti-occidental, nici măcar un scepticism răspândit la adresa partenerilor noștri apuseni. Însă, chiar dacă timid, incipient, acest scepticism există, și este în creștere. Fenomenul nu trebuie ignorat și nu poate fi pus sub nici o formă în sarcina poporului român, cu atât mai puțin să fie considerat ca urmarea unor acțiuni de propagandă activă a adversarilor Occidentului – în speță Rusia sau China. Acest sentiment este exclusiv rezultatul erorilor săvârșite cu bună știință, din nepăsare, lăcomie și aroganță, de niște parteneri care ne tratează în cel mai bun caz cu condescendență, fără a ne întoarce în nici un fel bunele sentimente și care nu ne văd decât ca o altă sursă, consumabilă, de resurse, a mai precizat scriitorul Sorin Berilă.